Elefantul albastru este o carte pe care am citit-o prin anii 90, nici nu mai știu dacă se mai găsește pe undeva. Eram la vârsta la care nu puteam pătrunde peste un nivel al profunzimii, astfel că titlul mi-a rămas de neînțeles pentru mulți ani. Aveam convingerea că titlul nu este decât o izvorâre dintr-un capriciu personal de-al autoarei, cu un înțeles artistic cu rol estetic, și fără vreo legătură directă cu subiectul cărții. Mulți ani mai târziu aveam să înțeleg titlul cărții, și nu, nu are nicio legătură cu celebrul elefant prezidențial roz.

Autoarea era o femeie născută la Londra, copil al unor părinți de origine asiatică, care aveau locul de muncă în Anglia. Această fată cu trăsături perfect și inconfundabil asiatice, se naște, copilărește și își dezvoltă personalitatea în Londra. Vă puteți închipui o asiatică care intră într-un pub, și în cel mai pur jargon londonez comandă o bere? O piesă de puzzle, care deși are toate formele potrivite pentru locul unde se află, are o culoare și o imagine diferită, creând mereu o disonanță în grupurile sociale?

Ei bine, ajunsă la vârsta căutărilor interioare, autoarea se simte străină și respinsă de țara și oamenii cu care a crescut. Pornește în căutarea propriei identiăți, această călătorie care ne bântuie pe toți, și se duce în țara de baștină a părinților. Sperând să găsească acolo, conexiuni profunde cu oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată și a căror limbă și obiceiuri îi sunt complet străine. Vă închipuiți o asiatică printre asiatici care nu poate cere măcar un pahar cu apă în limba comunității? Un om printre ai lui, care nu înțelege obiceiuri, și față de care se simte străin? Un om care pare de-al locului, are culoarea și nuanța potrivită, dar căruia îi diferă forma?

Prinsă între două culturi diferite, și identificabilă de la distanță, întocmai ca un elefant albastru care poate fi observat de la kilometri distanță și are o culoare total nepotrivită, autoarea cărții oscilează mereu căutându-și o identitate printre oameni cu care nu se aseamănă, dar o înțeleg, ori printre cei ,,ai ei” dar care nu o înțeleg.

Revoluția m-a prins în liceu, prea tânăr să fiu atins de masca societății multilateral dezvoltate, (pentru cei mai tineri, termen din propaganda comunistă, ideal pe care liderii din acel timp ni-l promiteau) și prea în vârstă să mai pot schimba ceva, din ADN-ul cu care m-am hrănit și cu care am crescut. Am așteptat capitalismul, nu ca o ideologie salvatoare, ci ca o promisiune a bunăstării pe care, noi doar o bănuiam din revistele  Nekerman (Cum numeam popular revistele de produse ale lanțurilor de  market nemțești. Nici nu știu dacă a existat o revistă cu acest nume,) Vă vine să credeți că noi, adolescenții Revoluției, ne doream capitalismul, datorită imaginii pe care ne-o creeam din reviste de reclamă pe care astăzi le găsim aruncate cu sutele prin scările de bloc? Imaginează-ți revistele cu hălci de carne și brânzeturi care stau aruncate prin scări de blocuri, ce reacție ar putea produce în mintea unui copil somalez de exemplu, și vei înțelege la ce mă refer. Sau promoțiile la pantofi sport într-o țară africană în care copilăria se ,,întâmplă” desculți.

Adevărat vă spun că un adolescent din anii ”90 ale cărui singure surse de informare erau manualele școlare, literatura obligatorie, revistele Tehnium și reclamele nemțești, nu știa diferența dintre capitalism și comunism. Tot ce știam, era că părinții și bunicii noștri îl înjurau în mare taină pe Ceaușescu, și admirau pe ascuns țările în care conducătorul, iubit sau nu, putea fi înjurat în gura mare. Cu această minte am intrat în Revoluție, așteptând revistele și abundența lanțurilor de magazine vestice. Și iată! Au venit!

Am trăit și am văzut primii patroni din Bistrița! Sucuri la Tec, dozatoarele stradale care au făcut vogă înainte ca celebrele branduri globale de răcoritoare să apuce să-și construiască fabricile pe terenurile îmbibate de ADN colectivist. Am prins vremutrile cu biciclete având prețul, la care vecinul își vânduse autoturismul Skoda.

Au mai trecut câțiva ani și am văzut primele afaceri din Bistrița prăbușite. Patronii care deveniseră idealul copilului de la bloc, se prăbușeau. Cuvântul ,,faliment” de care auzisem doar din cărți începea să capete înțeles în lumea reală. Am gustat din anceastă supă! Am deschis afacere și am închis afacere în Bistrița. M-am jucat de-a patronul, și pentru acest privilegiu am mai plătit statului vreo câțiva ani taxe și impozite din salariul de angajat, ca să îmi închei socotelile. Câte credite s-au luat pe persoană fizică și au ajuns la stat, doar pentru ca noi, cei care ,,am gustat primii vestul” , primii pionieri ai vestului sălbatic, să ne știm cinstiți și corecți față de stat?

Am gustat din toate cursurile de dezvoltare personală, din toate manualele de vânzări venite din ,,lumea liberă”. De fiecare dată când am eșuat am început din nou cu convingerea că undeva am greșit, că nu am făcut ceva cum trebuie. Mi-au trebuit eșecuri și vârsta maturității să înțeleg că aici, în acest mediu, știința capitalistă nu prinde. Citești un mare antreprenor cu succes din SUA, aplici la noi și vorba aceea: scânteiește, benzinește, numai nu pornește. (vorba populară între depanatorii unicului autoturism de la acea vreme,Dacia. Depanarea era proverbială: La fotbal și la reparat Dacii, toată lumea se pricepe).

La noi astăzi,  cartea zice albă, piața zice neagră. Suntem cei mai progresiști dintre europeni când vine vorba de sondajele privind schimbarea, dar mereu, cumva, ne alegem cei mai conservatori lideri. Avem în sânge ura față de ,,activistul de partid” știți voi, ,,tipul de la CC”  dar suntem nevoiți să ne alegem liderii politici. Avem în fibră ,,ușcheala” de la curețenia din jurul blocului dar nu înțelegem de ce oamenii sunt inactivi civic.

Ne construim vile de ultimă generație dar, am copilărit între blocuri care în loc de spații verzi, aveau roșii și cartofi, prin urmare orice vilă care se respectă, are astăzi un mic colțișor de ,,supraviețuire”, dovadă a copilăriei cu cozi la Gostat. Întocmai ca un elefant albastru îmi caut idealul în partidele de dreapta dar aștept măsuri de stânga. Votez sperând la un progres imediat dar orice schimbare bruscă îmi produce iritație. Mă aștept să găsesc o funcționare ireproșabilă într-o instituție publică, dar mai întâi dau un telefon să văd pe cine cunosc pe acolo. Întocmai ca la defilările de 23 August, care ne stricau mereu vacanța de vară, aștept ca alții, mulți, să defileze, pentru ca să nu se vadă locul meu lipsă.

Să ne implicăm cu toții! Strigă elefantul albastru în timp ce face un pas în spate, sperând să vadă spiritul civic al celorlalți că se pune în mișcare.

Elefantul albastru are astăzi între 40 și 50 de ani, și trăiește captiv între două lumi: Una care l-a emanat și de care vrea să scape, și alta spre care a sperat mereu dar nu o poate înțelege. Întocmai ca măgarul lui Buridan care având două căpițe de fân, una în stânga și alta în dreapta, a murit de foame între ele, neputându-se decide din care ar fi mai bine să se înfrupte, Elefantul albastru oscilează între stânga și dreapta, progresism și conservatorism, dar neieșind la vot. Visează schimbări politice majore, dar urăște politica și politicienii. Clamează o coeziune socială, dar înjură pe cei ce ies în stradă, înainte de a înțelege ce vor, devreme ce nu vor ceva ce-i doare pe ei înșiși.

Astăzi, generațiile 40-50 au început să ocupe poziții de forță în instituții și în politică. Am intrat în era Elefantului Albastru! Vom reuși să ne decidem viitorul? sau aidoma măgarului lui Buridan vom oscila mereu între două lumi căutându-ne neputincioși o identitate care nu există?

Dacă ai ajuns până la final, cel mai probabil ești un elefant albastru. Pentru că generația smartphone, nu poate citi un text atât de lung fără să dea scroll la final.

Așadar, ce crezi? Vom muri de foame căutând între stânga și dreapta? Sau ne vom făuri propria cale? Vom urî politicienii, antreprenorii, sau statul?

Ce culoare are pentru tine viitorul? Elefantule!

Semnat: Elefantul albastru.